ADICȚIA DE DROGURI. INTERVENȚIA PSIHOTERAPEUTICĂ
Andreea Pătrașcu
psiholog clinician specialist
psihoterapeut
Societatea românească actuală se confruntă cu transformări majore în toate sferele vieţii sociale. Aceste schimbări, majoritatea cu un impact negativ asupra membrilor societăţii, au generat o stare de insecuritate socială, suspiciune şi frustrare, un sentiment de descurajare şi chiar de inadaptare, în special în rândul tinerilor. Aceste atitudini se pot materializa în comportamente deviante. În multitudinea formelor pe care le îmbracă devianţa socială, un loc important îl ocupă consumul de droguri.
Psiholog Andreea Pătrașcu despre ADICȚIA DE DROGURI și intervenția psihoterapeutică
Sunt multe perioade dificile în viață, iar tentația de a face mai ușoară traversarea obstacolelor și de a fi cât mai mult timp detașat, liniștit, fericit chiar, este foarte puternică. Oamenii au recurs la aceste substanțe care modifică fie dispoziția, fie percepția asupra realității înconjurătoare, fie pe amândouă. Sub efectul drogurilor, la început, viața pare mai ușoară, relațiile interumane mai simple, dificultățile mai mici.
În anul 1964, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a definit pentru prima dată conceptul de dependență ca “starea de intoxicare periodică sau cronică produsă prin consumul repetat al unui drog natural sau sintetic și caracterizat prin: 1) dorința dominantă de a continua consumul de droguri și de a-l obține prin orice mijloace, 2) tendința de a crește doza, 3) dependența fizică și, în general, psihologică cu sindrom de abstinență la întreruperea consumului, 4) efecte nocive pentru individ și societate ”. În anul 1969, OMS a catalogat dependența de droguri ca o boală malignă, progresivă și transmisibilă. Mai târziu, în 1982, OMS definește dependența ca “sindromul caracterizat printr-o schemă de comportament în care consumul de una sau mai multe substanțe psihoactive are o mai mare prioritate față de alte comportamente considerate de obicei ca fiind mai importante”.
American Psychological Association (APA), în DSM IV, enunță: “caracteristica esențială a dependenței de substanțe o constituie un grup de simptome cognitive, comportamentale și fiziologice, care indică faptul că individul continuă să consume substanța, în ciuda apariției unor probleme semnificative relaționale cu acea substanță”, adăugând că “există un pattern de autoadministrare care deseori conduce la toleranță, la abstinență clinică și la o administrare compulsivă”.
DSM 5 (mai 2013), aduce mai multă claritate în ceea ce privește acest subiect, conceptul de dependență fiind înlocuit cu adicția. Conceptul de adicție permite analiza persoanei ținând cont de complexitatea sa ca om, explorarea complexității omului extinzându-se, dincolo de relația substanță – creier. Fiind o boală primară, cronică a creierului, disfuncția circuitelor din creier duce la manifestări caracteristice biologice, psihologice, sociale și spirituale. Acest lucru se reflectă într-un individ care urmărește în mod patologic recompensă și/sau ușurare prin consumul de substanțe și alte comportamente .
Termenii „abuz de substanțe” și „dependență de substanțe” care au fost utilizați în DSM-IV nu mai sunt acceptați. DSM-5 folosește un singur termen, „tulburare de consum de substanțe”, pentru a diagnostica consumul de substanțe și îl clasifică ca ușoară, moderată sau severă, în funcție de câte dintre criterii sunt îndeplinite.
În definițiile date atât de către OMS cât și de către APA, este evidențiat faptul că această tulburare de consum de substanțe conduce la pierderea totală a libertății, persoana ajungând astfel sa fie sclavul drogurilor. Cu alte cuvinte, putem vorbi de o situație în care drogul devine obiectul autoritar care acaparează întreaga personalitate a consumatorului.
Drogurile – aceste produse “magice” sunt propuse peste tot: pe stradă, la colegi, la prieteni, în farmacii, la tutungerii. Licit sau ilicit, fiecare drog este accesibil și, din păcate, fiecare are puterea lui de seducție, dată atât de plăcerea consumului, cât și de interdicția de a fi consumat în cazul celui ilicit.
Consumul de droguri, prin efectele devastatoare și prin rapiditatea cu care se propagă, reprezintă o provocare îngrijorătoare. Populația cea mai vulnerabilă la consumul de droguri este cea formată din adolescenți și tineri. Aceștia sunt mai deschiși la nou, la experiențe noi, mai permeabili în adoptarea unor comportamente de risc, prin prisma unor informații insuficiente.
Analiza privind consumul de droguri relevă tendinţe ascendente ale fenomenului (creşterea numărului consumatorilor, escaladarea unor boli cu transmitere virală, creşterea criminalităţii asociate), iar ca răspuns la acest fenomen, au fost concepute diferite programe şi strategii menite să reducă efectele negative ale drogurilor, asupra individului şi societăţii în general.
Abordarea psihoterapeutică reconstelează întreg sistemul relațional, reconstruiește punțile întrerupte cu lumea și cu realitatea vieții.
Majoritatea oamenilor aflați în recuperare nu vor cere ajutor până când își dau seama că ei nu se pot recupera pe cont propriu.
Astfel, oamenii cu adicții au posibilitatea de a experimenta paradoxul de a câștiga prin renunțare: admiterea propriei neputinţe şi solicitarea de ajutor.
Procesul de vindecare începe cu adevărat prin determinarea cauzei reale a adicției. Deoarece experiența fiecărei persoane este unică, ea poate fi explicată cu adevărat numai printr-un dialog. În acest dialog, fiecare persoană discută situația sa actuală, bazată pe propria sa perspectivă.
În plus față de depășirea adicției, în cadrul procesului terapeutic se urmăreşte recunoaşterea nevoile reale și răspunsul la ele într-un mod sănătos, în locul unei evadări în oceanul dependențelor.
Se vor construi abordări flexibile cu mare potențial creativ, unic, care să întâlnească unicitatea problemelor pacienților care solicită ajutorul.
Provocarea în abordarea adicțiilor este de a găsi, dincolo de modelul prevalent al bolii, dincolo de litera de evanghelie din diferite tehnici învăţate, un model terapeutic ideal fiecărei persoane dependente în parte.
În procesul psihoterapeutic trebuie luat în considerare tot ceea ce permite unui individ dependent să-și dezvolte resursele personale ce se manifestă spre binele său, să ia în considerare exercitarea funcției eliberatoare: a-i permite fiecăruia să se dezvolte pentru ceea ce este sau pentru ceea ce dorește să devină.
Testul suprem al utilității şi validităţii oricărui model: cum abordarea se potriveşte unei persoane, nu cum persoana se potriveşte modelului.
Adicția se caracterizează prin incapacitatea de a se abține în mod consecvent, afectarea controlului comportamental, recunoașterea diminuată a problemelor semnificative și un răspuns emoțional disfuncțional. Ca și alte boli cronice, adicția implică adesea cicluri de recădere și remisiune. Fără tratament sau implicare în activități de recuperare, dependența este progresivă și poate duce la dizabilități sau moarte prematură.
Citeste si: Psiholog Andreea Pătrașcu: Impactul psihologic al războiului; Reziliența asistată
