O virtute ignorată: Blândețea
Trăim într-o societate concurențială,unde oamenii sunt educați, de la vârste fragede, să se afirme. Fii cel mai bun! Acest îndemn are un aspect pozitiv și un altul negativ. Pozitiv este faptul că, atunci când tinzi să devii numărul unu , creezi emulație și, prin exemplul pe care îl oferi comunității căreia îi aparții, ridici nivelul de aspirație,apoi propui o nouă țintă de atins. Ceilalți tind să te ajungă din urmă, ba chiar să te depășească prin realizările lor.Spiritul concurențial, manifestat ca o aspirație constantă ,de a te afirma în fața semenilor tăi, de a-i domina pe ceilalți ,ajunge uneori să fie cel puțin incorect, dacă nu imoral sau nelegal,neloial, în anumite condiții. Comportamentul indivizilor angajați în competiție, poate aluneca spre o conduită mai mult,mai puțin rațională,din dorința de câștig, te poți lăsa guvernat de instincte, nu de glasul rațiunii, și acela al conștiinței. Pericolul care îl reprezintă pentru umanitate,este întrecerea cu sine însăși: „Covârșitoarea majoritate a oamenilor care trăiesc astăzi, nu mai consideră ca fiind valoros, decât ceea ce îi duce la succes, în cadrul unei concurențe fără milă,dorindu-și pătimaș să-i depășească pe ceilalți oameni. Orice mijloace ar vor servi acestui scop, apar în mod înșelător, ca o valoare în sine” adică ,,Trăiește-ți clipa,fii pe val!
Într-o lume unde , dorința de autoafirmare, este socotită a fi o valoare în sine , o normă a existenței sociale, la prima vedere s-ar spune că blândețea – ca trăsătură de caracter și de personalitate – este o slăbiciune, un defect care, prin educație, trebuie neapărat corectat,altfel devenim niște nulități,lipsiți de personalitate,non valori!
Aruncând o scurtă privire, în istoria noastră culturală, ne vom lămuri că în culturile antice – cu alte cuvinte, în zorii culturii europene – blândețea a fost considerată nu o lipsă ,care să îl facă pe posesorul ei să se rușineze , ci o adevărată virtute.
Oare, ce este blândețea? Să ne închipuim că avem în fața ochilor un om blând, blajin. Prima trăsătură pe care o vom remarca la el,este acea delicatețe sufletească. Pare că prin prezența sa, nu ar vrea să deranjeze, pe nimeni cu nimic. Prin atitudinea sa, le acordă întâietate semenilor lui,și în raport cu ei,el se așază pe sine, într-un plan secund,șters,uitat. La prima vedere, omul blând, pare slab: – nu are forța vitală necesară, să își impună punctul de vedere,ca el să se impună. Din acest motiv, blândețea a fost considerată, o vreme îndelungată, ca o virtute mai degrabă feminină, opusă virtuților masculinității: – vitejia, bărbăția, cutezanța, trăsăturile de fapt ale unui războinic aztec,sau roman! Filosoful contemporan André Compte Sponville, consideră că blândețea „constă în curajul lipsit de violență, în forța fără duritate, în iubirea fără agresivitate”. În opinia sa, blândețea se exprimă în exterior,ca o stare de pace, aflată la antipodul insensibilității, războiului, durității, al cruzimii, agresivității sau al violenței.Blândețea vădește, la rândul său, alte virtuți: omul blând este și răbdător, și bun,el dovedește că se controlează pe sine, dar și întâmplă- rile în care este implicat.Dacă am compara virtutea blândeții, cu dragostea – arată Sponville – am constata că blândețea,este o iubire manifestată spre aproapele nostru, cu intenția de a-i face celuilalt,doar bine. Alegând să fim blânzi cu ceilalți,noi le arătăm că nu dorim să le facem vreun rău, că evităm să le provocăm suferință. După Sf.Scripturi, blândețea este bunătatea împărtășită întregii creații: – față de oameni, animale, și plante. „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând…”zicea Domnnul Isus,Mântuitorul Nostru.
Blândețea a fost, încă din vechime, asociată înțelepciunii. Filosoful modern Baruch Spinoza, scria că înțeleptul acționează „cu omenie și blândețe”. Cu mult înaintea sa, Aristotel, în Etica nicomahică, așeza blândețea (praotès) la mijloc, între două atitudini cu extreme: irascibilitatea și moliciunea,și considera că blândețea se opune mâniei exagerate. În anumite situații de viață, trebuie să te mânii:- să înduri o rușine sau să nu îi aperi de rușine pe cei apropiați, era o dovadă clară că ai o gândire servilă,chiar bolnăvicioasă.Dar, mânia trebuia condamnată:- dacă lua cumva, o formă excesivă,atunci când era revărsată peste cine nu trebuia, sau atunci când omul se mânia mai mult decât trebuia.Astfel, irascibilii cad repede pradă excesului de mânie, și mai ales pe o perioadă îndelungată,manifestând resentimente,amărăciune,ură. Pentru un creștin, perspectiva asupra patimii mâniei este complet diferită.
În Sfânta Scriptură, întâlnim mai multe referiri la virtutea blândeții, respectiv la patima mâniei. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). În Predica de pe munte, El îi fericește pe cei blânzi: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul!” (Mt. 5, 5). Prin urmare, noi creștinii, tânjim să dobândim virtutea blândeții, pentru a ne asemăna prin trăirile și conduita noastră Domnului Isus Hristos!
În scrierile Sfinților Părinți, patima mâniei și virtutea blândeții, sunt analizate în profunzime. De pildă, cineva definește blândețea , ca fiind acea „stare nemișcată a sufletului, atât față de necinstiri, cât și față de laude”. Dar ce este mânia? „Mânia este aducerea-aminte de o ură ascunsă, adică o continuă reînnoire a amintirii,a unor ocări îndurate mai demult”. Ea se manifestă ca „dorință de a face rău celui care ne-a întărâtat”. Mânia poate lua chipul urii sau al furiei. Mânia care mocnește multă vreme în suflet, se transformă în ură. Ura este „aprinderea inimii ce se face la vreme nepotrivită”. Furia este ,definită „schimbătoarea mișcare a năravurilor și schimonosirea sufletului”. Mânia sau iuțimea – arată Sfântul Ioan Întotdeauna mândria, sălășluiește în sufletul mâniosului.Patima mâniei păgubește foarte mult sufletul credinciosului. În primul rând, mânia alungă Duhul Sfânt ,din inima noastră,oare ce rău poate fi mai mare pentru sufletul unui creștin? Apoi,mânia răpește mintea credinciosului de la rugăciune ,și face să-i apară la ceasul rugăciunii, chipul aceluia care l-a supărat. Mânia ne perturbă, deci, relația cu Dumnezeu. Omul care se lasă robit de mânie „e străin de căile Mântuitorului”.
Care ar fi armele noastre duhovnicești, împotriva mâniei? Să facem efortul să uităm răul pe care ni l-a provocat aproapele nostru, fiindcă ținerea de minte a răului,ne provoacă mânia, resentimentele și amărăciunea. Un alt mijloc de luptă împotriva patimii mâniei este cultivarea unei stări continue de smerenie.
De noi depinde ce atitudine vom adopta: vom alege sau nu să cultivăm virtutea blândeții – „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul!” (Matei 5, 5), adică acei blânzi primesc răsplată și aici, pe pământ, și în ceruri.
În Concluzie: – Oare cum sa privim Blandetea – o virtute sau o slabiciune? Sa fi cool,e o aspiratie ,pentru majoritatea tinerilor contemporani. Sa fi gata oricand și oriunde,sa-ti exerciti prerogativele, sa le arati celor din jur ce poti, sa vada cat de grozav si de iesit din comun esti. Toate sunt acțiuni firesti, pentru o generatie rebela . Pretul se plateste astăzi prin:-atâta agresivitate, copii care intra cu arma în clasa, ucid cativa colegi si profesori, doar pentru ca nu au fost acceptati, la petrecerea de sfarsit de an! O societate descumpanită și pasionată de libertinismul anarhic, pentru care normalul nu mai e normal, totul este desfigurat, si azvârlit în pericol. Toti sunt în gardă permanent, si toti atacă ceva real sau imaginar.Trăim un razboi , marcat de sindromul momentului,, toti împotriva tuturor,,!
Oare de ce toate acestea? Raspunsul este complicat: oamenii s-au departat de valorile Creatorului!(Gen.6:5) A fi bland cu cei din jur, acest comportament a ajuns sa fie vazut,drept o slabiciune, sau chiar o lasitate,eticheta fiind academica,,un om lipsit de personalitate,, o figura ștearsă! Blandetea este o trăsătură caracteristică exclusivă a Duhului Sfânt ,care daca ar fi acceptata și însușită, ne-ar aduce atata vindecare si liniste. Blândețea are efecte extraordinare, atât asupra celui prin care ea se manifestă, cât și în jurul lui. Blândețea este una dintre sursele, care ne dezvoltă credința în Dumnezeu. Atunci când suntem oprimați, dacă alegem să ne bizuim pe Cineva,despre care stim că ne face dreptate, ne alipim mai tare de El. Atunci cand suntem aproape de El, efectul este întarirea și creșterea credintei în D-zeu. Unul dintre cele mai importante efecte ale blandetii, este vindecarea si înnobilarea relatiilor, fie că este vorba de familie, biserica, scoală sau serviciu. Ceilalți se vor “contamina” cu blândețe, iar un loc lipsit de conflicte și ostilități, va deveni repede , o bucurie pentru multi. Sănătatea noastră este legată în mod nemijlocit și direct, de ritmul în care reactionam ,la tot ceea ce este în jurul nostru. Multe afectiuni fizice maladive, sunt o urmare directă, a stării noastre afective și emoționale sau chiar spirituale.
Blândețea noastră deci,să fie cunoscută de toți oamenii,căci ea demonstrează atunci, faptul că noi ÎL avem pe Dumnezeu în noi!
Celui cu inima tare (blândă), TU îi dăruiești PACEA !
Pastor: PINTILIE CLEMENT
