Avram Gal, PSD: Diplomatul – acel mesager al statului, arhitect al păcii și al imaginii unei națiuni – este, în esență, oglinda în care lumea privește o țară. În cazul României, istoria diplomației reflectă nu doar transformările noastre interne, ci și ambiția de a fi parte activă în concertul marilor puteri.
Diplomația românească își are rădăcinile încă din secolul al XIX-lea, când, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, au fost trimise primele misiuni diplomatice la Paris, Viena și Constantinopol. Marea Unire din 1918 a impulsionat această profesie, transformând diplomații români în gardieni ai granițelor simbolice ale națiunii și promotori ai idealurilor democratice. În perioada interbelică, personalități precum Nicolae Titulescu au făcut din România o voce respectată pe scena internațională. După decenii de diplomație controlată politic în timpul regimului comunist, tranziția democratică a oferit României oportunitatea de a-și regăsi demnitatea diplomatică.
Rolul diplomatului este unul esențial – și adesea subestimat. Dincolo de recepții, protocoale și rapoarte, misiunea sa profundă este aceea de a reprezenta, influența și proteja interesele naționale. Un diplomat bun nu este doar un funcționar: este un constructor de punți, un strateg al cuvântului, un gardian al prestigiului național. Prezența sa poate face diferența între izolare și integrare, între suspiciune și încredere.
Un diplomat valoros contribuie la imaginea pozitivă a României, inspiră încredere partenerilor externi și transmite, fără echivoc, că România este o țară stabilă, matură, cu viziune pe termen lung. Din păcate, contrariul este la fel de valabil: diplomația slabă se plătește scump, prin marginalizare, confuzii și pierderi de oportunități.
Istoria relațiilor diplomatice româno-americane este, din acest punct de vedere, un reper strategic și simbolic. Contactele dintre România și Statele Unite au început oficial în 1880, când SUA a recunoscut independența României. De-a lungul timpului, acest parteneriat a cunoscut suișuri și coborâșuri, dar a devenit în ultimele trei decenii un pilon al securității și dezvoltării noastre. Sprijinul american a fost esențial pentru aderarea României la NATO, pentru consolidarea statului de drept și pentru promovarea valorilor democratice. Astăzi, parteneriatul strategic România–SUA este, fără îndoială, cel mai important angajament internațional al țării noastre.
Cu toate acestea, tocmai acolo unde România ar trebui să strălucească printr-o diplomație dinamică, lucidă și curajoasă – în Statele Unite – constatăm o îngrijorătoare inerție. În locul unor diplomați vizionari, capabili să joace un rol activ în consolidarea parteneriatului strategic și în promovarea României în rândul elitelor americane, prea mulți ocupanți ai funcțiilor de ambasadori sau consuli par a se mulțumi cu privilegiile protocolare ale postului. Lipsa de implicare, absența unei comunicări strategice și superficialitatea unor inițiative afectează nu doar imaginea țării, ci și interesele sale pe termen lung.
A fi diplomat român în SUA înseamnă, sau ar trebui să însemne, a purta pe umeri una dintre cele mai mari responsabilități externe ale României. În fața concurenței geopolitice acerbe și a intereselor globale tot mai complexe, România nu-și poate permite diplomați de complezență. Avem nevoie de profesioniști care să iasă din zona de confort, care să înțeleagă subtilitățile Washingtonului, care să construiască relații solide cu Congresul, mediul academic, economic și de securitate. Avem nevoie de diplomați care să facă mai mult decât să participe – să acționeze.
Altfel spus, nu e suficient să ocupi un birou într-o capitală strategică – trebuie să fii acolo prezent, viu, convingător. România merită o voce care să conteze în SUA. Iar acea voce trebuie cultivată, asumată și, mai ales, auzită!
Nevoia de lobby – o realitate funcțională în SUA, o spaimă consacrată în România
A fi diplomat nu înseamnă doar a fi prezent în afara granițelor, ci mai ales a influența. Iar influența nu se câștigă prin simpla respectare a protocolului, ci prin acțiune strategică, prin rețele, prin insistență inteligentă. În lumea reală a politicii internaționale, diplomația fără capacitate de influență este un exercițiu decorativ. Iar această influență, în marile democrații occidentale – mai ales în Statele Unite – poartă un nume clar și fără echivoc: lobby.
La noi, conceptul de lobby este încă perceput cu suspiciune, ca o formă de trafic de influență mascat. În realitate, este unul dintre cele mai sofisticate și legitime instrumente de diplomație modernă. Lobby-ul israelian din SUA, de exemplu, este un caz-școală de succes strategic. Prin organizații precum AIPAC, Israelul a reușit să transforme un parteneriat într-o relație aproape indestructibilă, susținută politic, financiar și militar la cel mai înalt nivel. Nu pentru că diplomații lor sunt mai numeroși, ci pentru că acționează concertat, coerent și cu scopuri clare. Fac lobby, influențează decizii, modelează percepții.
În această ecuație, diplomații români din SUA ar trebui să devină primii noștri lobby-iști – nu în sensul corupt al termenului, ci ca promotori activi ai interesului național. Ei trebuie să știe cine decide bugete, ce congresman are putere în comisia de apărare, care think tank influențează politica externă americană și cum pot introduce România în aceste cercuri. Pentru că, în lipsa unei infrastructuri de lobby organizate, diplomații noștri sunt singura punte de acces direct între România și centrele reale de putere din SUA.
Nu e vorba de simplă reprezentare. Este vorba de luptă pentru interesul României, dusă cu armele democrației: argument, prezență, persuasiune. Cine nu înțelege acest rol transformator, oricât de elegant și educat ar fi, nu face diplomație – face turism instituțional.
