AVRMA GAL, PSD, analiză: Ne-am construit securitatea pe garanțiile americane, dar acum ne prefacem că nu mai știm cine sunt americanii – o retrospectivă incomodă și necesară.
29 martie 2004. România devenea membru NATO. Un moment istoric, celebrat cu solemnitate, promisiuni și speranță. O țară ieșită din comunism, cu instituții fragile, dar cu o direcție clară: Vestul, democrația, America. Timp de două decenii, clasa politică românească – de la președinți la miniștri, de la generali la jurnaliști – a tratat Statele Unite ale Americii nu doar ca partener strategic, ci aproape ca pe un totem infailibil. Orice decizie importantă era „aliniată la Washington”. Orice politică de apărare era „în coordonare cu NATO și SUA”. Iar orice critică internă era aspru blamată, pentru că „nu dă bine la partenerii noștri”.
Dar ceva s-a rupt. Brusc.
Anularea alegerilor și prăbușirea iluziilor democratice
După decizia controversată de amânare (de facto, anulare) a alegerilor din 2024, SUA a reacționat. Nu brutal, nu ostil. Ci exact cum reacționează un partener autentic: a exprimat îngrijorări, a tras un semnal de alarmă. Atât. Nici embargo, nici sancțiuni, nici retrageri de trupe. Doar o observație firească: că România, membră a NATO și a UE, se abate de la standardele democratice pe care s-a angajat să le respecte.
Și ce a urmat? O răceală subită în discursul public față de SUA. Dintr-o dată, aceiași politicieni care ani la rând se întreceau în vizite la Washington, în selfie-uri la ambasadă și în discursuri pro-americane, au devenit tăcuți. Sau, mai grav, defensivi, agresivi, ostili.
Ipocrizia strategică: vrem securitate, dar nu democrație
Este un moment periculos pentru România. Nu doar pentru că ne îndepărtăm de valorile democratice. Ci pentru că începem să uităm cine ne ține umbrela de securitate deschisă.
Pentru că, indiferent cât de „autonomă” își imaginează clasa politică românească că este:
Scutul de la Deveselu nu e românesc. E american.
Prezența militară în Marea Neagră – de la avioanele F-16 la soldații NATO din sudul țării – nu vine de la Bruxelles. Vine, în mare parte, de la Washington.
Parteneriatul strategic cu SUA nu este un moft diplomatic. Este ceea ce diferențiază România de vulnerabilitatea Republicii Moldova.
Am trăit 20 de ani într-o bulă de securitate garantată. Am ridicat capul și am vorbit răspicat în regiune pentru că știam că în spate avem umbrela americană. Dar acum, când partenerul nostru ne spune că am greșit democratic, ne supărăm. Îi întoarcem spatele. Ne repliem pe un naționalism de operetă.
O amnezie politică periculoasă
Faptul că în 2024 România este mai sigură decât în 1990 nu este meritul exclusiv al clasei politice de la București. Este meritul unui context geopolitic favorabil, al apartenenței la NATO și, mai ales, al angajamentului ferm al SUA în flancul estic.
Când America critică România pentru derapaje democratice, nu o face pentru că „ne vrea răul”. O face tocmai pentru că o alianță militară fără un fundament democratic devine o construcție instabilă.
În final, o simplă concluzie: e timpul să ne trezim din confortul ipocrit!!!
Nu poți pretinde protecție și parteneriat strategic în timp ce sabotezi principiile care au stat la baza acelui parteneriat. România trebuie să-și amintească exact ce a însemnat și ce înseamnă SUA pentru securitatea sa. Și dacă e vreodată momentul pentru luciditate și onestitate în relația transatlantică, acel moment este acum.
P.s. România este a românilor!
