– Cine are curajul să spargă isteria talibană anti-amnistie?
Economia șchioapătă și guvernul chițăie mereu că n-are fonduri. Se mizează pe tot felul de expediente – „taie de aici și pune colo!”. Dar oricât de judicios (ceea ce oricum nu se întâmplă) ai transvaza sume dintr-un sector într-altul, banii nu se înmulțesc așa din senin. Metoda cârpăcelii își are limitele ei. Or, există o sursă de venituri pentru buget la care nu se gândește nimeni, generic numită amnistie fiscală. Limitată, tehnic, sub diverse condiții. Nu e vorba, desigur, de a amnistia traficații de droguri sau de carne vie. E vorba, în esență, de „gulere albe”, de evazioniști sau de alte categorii în conexiune cu neraportarea veniturilor (provenite din afaceri licite). În schimbul autodenunțului și a unei taxe plătite statului, se reintră în legalitate, fără alte urmări, de niciun fel, pentru cei în cauză. Amnistia fiscală este pe de o parte limitată, are un termen de scadență, până la care poți să te auto-denunți. După care se închide. Nu ai făcut pasul, rămâi în continuare sub sabia lui Damocles de a fi prins și executat. Pe de altă parte, ea nu trebuie nici repetată, întrucât s-ar transforma într-o încurajare a evaziunii – care s-ar vedea astfel iertată din timp în timp. Acestea sunt, în mare, ideile. Se poate intra în detalii. Desigur, specialiștii pot aprofunda și pot construi un profil clar, precis și sigur al măsurii, care să nu permită nicio „șmecherie” (de tip românesc). Avantajele pentru buget ar fi enorme. Miliarde de euro ar intra în Trezorerie. Și ar da un respiro și bugetului sufocat, și antreprenorilor fugăriți. Nu inventează nimeni apa caldă. S-a mai făcut. În locuri în care oameni cu glagorie și-au dat seama că o PACE FISCALĂ din care toată lumea (și antreprenori, și stat) să aibă de căștigat este mai bună decât un război de uzură fără sfârșit, care înghite bani și resurse de timp și energie de pomană. Măsuri asemănătoare în Italia au adus bugetului multe zeci și chiar câteva sute de miliarde de euro, bani pe care altfel Ministerul de Finanțe de la Roma nu i-ar fi văzut niciodată, ba ar mai fi și cheltuit în zadar ca să-i obțină. Guvernul Berlusconi a trecut prin Parlament o astfel de lege, acțiune prin care a oferit oamenilor de afaceri italieni posibilitatea să plătească o parte din dări și să re-aducă în țară investițiile, mulți bani, noi locuri de munca etc. De ce nu ne-am inspira de la italieni? Suntem noi mai catolici decât Papa? Nu putem să nu observăm că actuala coaliție de la București – cu un prim-ministru care se declară liberal, deci teoretic promotor al antreprenoriatului – nu a avut nicio clipă curajul să pună pe tapet o asemenea măsură. Nu putem să-i suspectăm de prostie. Dar putem să-i suspectăm de însclavizare dogmatică. Este ciudat. Dar nu inexplicabil. Într-adevăr, inhibiția guvernului pe această temă – și a forțelor politice care îl susțin, dar și a forțelor din opoziție – își are originea în atmosfera de isterie generalizată, alimentată înadins de hegemonii din interior și exterior, care demonizează semnificația, ideea, conceptul de “amnistie”.
de orice fel ar fi ea. De ani de zile, așa-zisa luptă anti-corupție a fost exaltată, mitizată, transformată în icoană la care se închină toată lumea. În aceste condiții, a vorbi despre „amnistii” este o blasfemie, echivalent cu a fluiera în biserică. Însă lucrurile sunt și mai grave. Sub acest adevărat totem (de aburire a proștilor) zis de luptă-anticorupție, autoritățile de forță, făcând pe placul deloc dezinteresat al Occidentului (care normal că desțelenește terenuri noi pentru propriii antreprenori), au dezlănțuit o prigoană nemaiîntâlnită împotriva antreprenorilor români. Prigoană care ne aduce aminte, mutatis mutatis, de teroarea inchiziției la adresa „ereticilor.” Privită din această perspectivă, decimarea mediului de afaceri autohton a fost cel mai mare act de subminare a economiei naționale. DNA și ANAF s-au năpustit asupra unor oameni de afaceri ca Tender, Niculae, Nelu Iordache – și alții, nu puțini. Pe lângă că nu s-au lăsat până nu i-au băgat în pușcărie, le-au mai închis și firmele. Dar fără măcar să recupereze vreun ban, întrucât deseori era vorba despre prejudicii inventate de procurori. Cui folosește asta? Unor șefi autohtoni care își siguranțează scaunele prin proptele bruxeleze? Cu ce preț? Cu prețul aruncării României la coș? Căci procedând în acest fel – care nu e departe de trădare națională -, cei care trag sforile statului paralel au făcut loc unor firme ne-autohtone care au ocupat piața, luând totul de-a gata, și, pe cale de consecință inversă, au împins sute de mii de angajați să ia calea emigrării. Izbitor este că pe portalul Ministerului Justiției nu se află niciun caz de firmă sau afacere străină implicată în vreun proces de corupție, în timp ce sunt expuși mii, chiar zeci de mii de antreprenori români anchetați și condamnați cu voluptate, oameni care își plăteau taxele statului roman, iar profitul îl reinvesteau tot în România. Ne mai mirăm de ce toate CAP-urile, sondele, pădurile, băncile și, implicit, toți banii au ajuns la ei, în țările lor? Infracțiunile de corupție, dacă există, sunt de obicei infracțiuni în oglindă. Simplist vorbind, cineva – care dorește să deschidă o afacere – oferă un folos necuvenit cuiva care poate da aprobări de deschidere a respectivei afaceri. Este evident că acestui mecanism i s-au pretat și (sau mai ales) firme venite din străinătate. Cum se face atunci că doar români sunt judecați și nu vezi picior de străin prin sălile de judecată? Justiția selectivă practicată la București este cea care adâncește și netezește colonizarea țării. În această situație, normal că românii fug încotro văd cu ochii. Mulți s-au întrebat, de exemplu, cum poate fi Olanda pe primul loc al investițiilor străine in Romania. Or, realitatea este că nu e vorba de investiții olandeze în țara noastră, ci de investitorii români care au reușit sa scape de prigoana instituțiilor statului român și au transferat sediul firmelor în offshore din Olanda. În consecință plătesc taxe și transferă profiturile în Olanda. De ce? De ce se întâmplă așa lucrurile în această țară hărtănită de propriile instituții? Poate că soluția se află din nou la urne. Poate trebuie aduse la putere forțe politice noi, care să aibă curajul de a se lua la trântă cu multe prejudecăți – între care în cazul de față inadmisibilitatea amnistiei fiscale. O lege a amnistiei care să ofere posibilitatea repatrierii capitalului românesc (dezvoltat dea lungul anilor în alte economii occidentale) contra unui comision 5-10 la sută ar fi o soluție de revenire la punctul zero al unei stări profitabile, de pace fiscală. În Italia sunt 46.000 de firme înființate de români, oameni care ar vrea să se întoarcă acasă, dar în niciun caz într-o țară unde oamenii de afaceri români sunt vânați și afacerile le sunt, pur și simplu, deturnate sau anihilate în favoarea altora. Totodată, celor puțini rămași în țară li s-ar oferi posibilitatea sa se auto-denunțe pentru infracțiuni de fraudă fiscală, ne-achitarea taxelor etc, totul contra unui comision din valoarea prejudiciului. Sumele declarate care ar intra la bugetul de stat ar reprezenta o mare șansă, fiind de dimensiunile împrumuturilor făcute de România în ultimii ani. S-ar adăuga astfel un motor de mare cilindree la dezvoltarea economiei românești. Nu în ultimul rând, s-ar mai aplana aprehensiunile între oamenii de afaceri/angajatori și societatea civilă, angajați, muncitori, studenți etc, categorii care au ajuns la un sentiment de ură și dispreț față de cei care, în mod normal, în țările occidentale – unde situația este inversă – se bucură de APRECIERE ȘI RESPECT, întrucât ei sunt motorul real al economiei, ei plătesc cele mai multe taxe și impozite. Acum mai mult ca oricând, patronatele și sistemul Camerelor de comerț din România împreună cu o parte din clasa politică (acea parte care NU A DEVALIZAT România și nu a acționat pe baza statului paralel împotriva intereselor țării) trebuie să legifereze în acest sens. Urgent.
Eugen Terteleac Președinte CCIRO Italia Președinte Asociația Românilor din Italia
Foto: Facebook/Eugen Terteleac