Fiind un meci în desfășurare, deocamdată este complicat de estimat ce valențe va capăta sau cum se va închide. Avem deocamdată date certe, demersuri demarate și promisiuni făcute.
Așa cum deja știm, al 104-lea Congres SUA votează pe 23 octombrie 1995 “Jerusalem Embassy Act”, votat ulterior în Senatul SUA. Proiectul devine lege în 8 noiembrie 1995 și prevede recunoașterea oficială a Ierusalimului drept Capitala Israelului, precum și mutarea Ambasadei SUA la Ierusalim. Toți președinții SUA care au succedat acestui vot (Clinton, Bush, Obama) au semnat amânarea punerii în practică a deciziei. Chiar și Trump semnează amânarea în iunie 2017, iar- ulterior deciziei și dispozițiilor pe care le dă pe 6 decembrie 2017 de aplicare a legii- semnează din nou amânarea. Zilele trecute anunță cu curaj, chiar alături de Cancelarul Germaniei – Angela Markel, că pe 14 mai Amabasada SUA va fi deschisă la Ierusalim, dată ce coincide cu a 70-a aniversare a Declarației de Independență a Statului Israel.
Votul în cadrul ONU (așa cum am afirmat) a fost un “vot de valoare”, în care puține țări au avut curajul să joace politic de partea adevărului istoric, motivele le-am expus pe scurt anterior.
Intensificarea războiului declarațiilor în sfera internațională a urmat imediat declarației lui Trump din decembrie, iar acesta va continua. Puțini oameni politici din liga mare au avut curajul să spună ce gândesc, ce cred, încercând mai degrabă să joace “la neutru” pentru a vedea cum se duce valul, iar apoi să se urce pe valul câștigător. Asta e politica, deseori machiavelică, având în ultima perioada la nivel global un leadership tot mai slab, cu puțini oameni de stat care să își asume decizii curajoase. Toți stau, așa cum spunem noi, “pe burtă” să treacă valul.
Cum bine știm, cei mai mulți oameni se entuziasmează când se fac declarații și unii lideri se poziționează politic pe o anumită temă. Oare asta contează? La liderii de opinie, majoritatea non-decidenți politici, da, contează. Dar la liderii politici contează ce fac efectiv, chiar dacă nu declara nimic uneori, dar duc lucrurile înspre soluționarea eficientă a cazului, altfel totul este politicianism ieftin.
Sincer, chiar nu mă interesează de cele mai multe ori ce declară un lider politic sau altul, ci ce face concret să rezolve proiectul, să facă diferența, să contribuie la soluționarea cazului. Asta este diferența între războiul declarațiilor și pașii concreți de realizare. A marcat cineva mediatic, a ieșit cu un anumit subiect, tematică, declarație etc., perfect, dar s-a întâmplat ulterior ceva? Există un “follow-up” pe poveste, ori nu? Dacă nu există, este o simplă declarație fără valoare. Este ca în bancul cu mașina comunistă, care supusă unei ample evaluări, specialiștii au ajuns la concluzia că principala problemă este că toată energia se consumă pe clanxon 
E ca în viața reală, când ai o dispută cu cineva, preferi să câștigi războiul verbal, ori să rezolvi problema în avantajul tău? Zici tu, zice el, și tot așa… Însă te mulțumește în final că ai reușit tu să îi spui ? Cred că de preferat este să rezolvi situația în avantajul tău, altfel rămâi cu spusul. În politică preferi uneori să taci, dar să faci, să rezolvi, chiar dacă ești blamat pe nedrept, acuzat că nu spui nimic. Tăcerea e grea uneori, dar absolut necesară, tocmai că ai în vedere finalitatea și rezolvarea situației, fără a o agrava, ori pune în pericol reușita.
Așadar, asistăm la un război al declarațiilor, din care aproape sigur în acest moment doar SUA vor muta decisiv, iar din informațiile mele chiar președintele Trump va participa pe 14 mai la deschiderea Ambasadei la Ierusalim. Ce se va întâmpla după această mutare a SUA, iar în mod particular ce poate face România? Răspunsul într-o postare ulterioară.
Ben Oni Ardelean, Vicepreședintele Camerei Deputaților
